rmura de solzi

Armura de solzi este unul dintre cele mai vechi tipuri de armură, imagini reprezentând aceste armuri, datează înca din antichitate. Ideea de a acoperi un suport textil sau piele cu plăcute din material rigid, a fost probabil prima solutie care putea să ofere atât protectie cât si flexibilitate.
în esentă, armura de solzi este o vestă din pânză groasă sau din piele, pe care se aplică prin coasere sau nituire, un număr relativ mare de plăcute din material rigid. Datorită rigiditătii plăcutelor, mânecile (atunci când existau) erau scurte, maximum până la nivelul cotului si erau acoperite cu solzi numai pe partea exterioara, pentru a nu stânjeni miscarea bratelor. Plăcutele folosite pentru acoperirea suportului erau confectionate dintr-o mare varietate de materiale. De obicei piele întărită prin opărire sau metal, dar se cunosc exemple de plăcute cofectionate din os sau chiar din piatră, desi aceasta din urmă, o armură chinezească, era probabil destinată unei statui sau era purtată doar ca armură de paradă. De asemenea istoricii antichitătii relatează despre armuri de solzi făcute din copite de cai dar această descriere este probabil o eroare de interpretare sau de traducere deoarece copitele unui singur cal ar fi fost de ajuns doar pentru câtiva solzi iar o armură necesita peste 100.
Armura de solzi pare a fi o inventie specifică Asiei si Europei de Est. Macedonienii din timpul lui Alexandru Macedon, aplicau de obicei pe piept si în jurul mijlocului, solzi de metal (probabil bronz) pe armura lor specifică, numită Linothorax, care era confectionată din mai multe straturi de pânză de in, de asemenea babilonienii foloseau o forma de armură de solzi, preluată si dezvoltată mai târziu de parsi si sasanizi. Dar cele mai cunoscute armuri de solzi din lumea antică sunt cele purtate de Sciti, Sarmati si Daci, de la care au fost preluate de către Romani.
Armurile Scitilor, Sarmatilor si Dacilor, erau în general asemănătoare si aveau la bază un suport de piele croit ca un poncho, deseori cu mâneci scurte si care se încheia pe laterale cu sireturi din piele sau mai rar cu curele si catarame. Pe acest suport erau cusute sau nituite plăcute din metal de forma unor dreptunghiuri cu o bază rotunjită în formă de semicerc. Atunci când erau montate pe suport, în rânduri în asa fel încât solzii de deasupra acopereau partial pe cei de dedesubt în zona în care acestia se prindeau de suport, aspectul era acela de solzi de peste.
Romanii au preluat armura de solzi si la fel cum au făcut cu toate inventiile pe care le-au împrumutat, au dezvoltat mai multe modele. în primul rând, la armura romana, solzii nu se suprapun doar pe verticală ci si pe orizontală, fiecare placuta fiind conectată de cea de langa ea prin intermediul unei zale de metal, astfel solzii formează o bandă cotinua, relativ flexibilă, care se atasează la suportul din pânză sau piele de obicei printr-un siret de piele sau un fir metalic care trece in spirala prin gaurile tuturor solzilor.
La o altă versiune a armurii, solzii se conectau unul cu altul nu doar in laterala ci si cu cei din rândul de dedesubt, formând asazisa armură de solzi interconectati. Se obtinea o rezistenta sporită dar în acelasi timp se pierdea din flexibilitate.

Solzi romane

Dupa forma solzilor, romanii aveau doua tipuri de armură, lorica squamata - (squama = solzi) cu solzii clasici, dreptunghiulari si cu baza rotunjită sau în formă de triunghi si lorica plumata - la care solzii erau mai subtiri si aveau o creastă mediană verticală pentru intărire, solzii aveau aspectul unei pene de pasăre de unde si numele (pluma = pană).

Tipuri de solzi

Armura de solzi romană a rămas în utilizare în Imperiul Bizantin, continuând astfel să fie folosită si în evul mediu. De la bizantini a fost preluată de popoarele asiatice, mai ales de către arabi si multă vreme în imaginea standard a păgânului, fie el arab, maur, sarazin, etc. acesta era era prezentat ca purtând armură de solzi. Si în restul Europei, armura de solzi a mai fost folosită în paralel cu celelalte tipuri de armuri, până spre sfârsitul secolului XIV, mai ales în partea estică. După secolul XIV a început să fie din ce în ce mai rar întâlnită, păstrându-se totusi elemente de armura din solzi, cum ar fi grumăzarul sau o fustanelă de solzi în partea de jos a Placii. Ultimele modele de armuri de solzi au fost purtate de husarii polonezi până spre sfârsitul secolului XVII.

Caracteristici constructive


Armura de solzi este una dintre cele mai simple armuri si desi cere multa muncă, nu necesită cunostinte deosebite sau unelte speciale. Solzii erau confectionati din materiale diverse, dar cel mai des întâlniti sunt cei din piele întărită sau metal (bronz sau fier/otel). Suportul era în general din piele dar se folosea si pânza groasă, în special de in. Dimensiunile solzilor variau intre 2,5-8 cm lungime si 1-4 cm latime si aveau de la 2 până la 6 gauri de diferite diametre în functie de modul de prindere pe suport.

Armura din solzi

autor Ioan Lupu

 

oat of plates si brigandina

Determinat de stilul vest-european de luptă, în care arcasii nu aveau un rol prea important datorită faptului ca arcul nu era considerat a fi o armă onorabilă, sute de ani câmpurile de luptă au fost dominate de armurile din zale. Dar în urmă contactului cu migratorii asiatici care foloseau armate mobile de arcasi călare si dezvoltării strategiilor de luptă împotriva acestora (aparitia cavalerilor cu lăncii si folosirea tot mai intensă a arcasilor), precum si inbunătătirea calitătii otelului folosit la fabricarea spadelor, care permiteau acum si împungerea fară pericolul de a rupe lama, aceste armuri nu mai ofereau protectia necesară.
Initial sa trecut la protejarea zonelot mai vulnerabile cu elemente separate din metal (cotiere, genunchiere) care se fixau cu curele peste armura de zale. Apoi, probabil inspirat din lorica segmentata romană, s-a dezvoltat asa numita "haină de plăci" (coat of plates) care la început era un simplu surcoat la care se adăugau plăci din material rigid cum ar fi pielea intarită prin oparire, os ori fanoane de balenă sau metal. Dar spre deosebire de lorica segmentata romană, unde plăcile erau aproximativ dreptunghiulare si prinse între ele prin curele de piele pe interior, la coat of plates plăcile erau fixate la interiorul uni suport textil sau de piele.
Numărul plăcilor varia de la 8-10 pină la citeva zeci de placi. Ele erau fixate cu nituri sau cusute pe suport.
Cea mai clară imagine asupra modelelor folosite vine din descoperirile arheologice de la Visby în Suedia. Dupa bătălia de la Visby în iulie 1361, când cadavrele luptătorilor căzuti în luptă au ramas pe câmp mai multe zile în căldura toridă a verii si asediatorii au permis doar un scurt armistitiu pentru ingroparea lor, s-a renuntat la recuperarea echipamentelor si cei căzuti au fost îngropati îmbrăcati cu armurile pe care le purtau. Cele 24 de modele reconstruite după sutele de coat of plates găsite în cele 3 gropi comune de la Visby, se pot vedea aici. [2]
O delimitare clară a perioadei în care coat of plates a devenit brigandină nu este posibilă, unele dintre modelele de tranzitie putând fi considerate atât coat of plates cât si brigandine. în timp plăcile au devenit tot mai mici iar croiala materialului exterior a început să semene tot mai mult cu doublet-ul, haina la moda in vremea respectivă. în general se considară că brigandina a apărut prima dată pe la sfârsitul sec 14 si o perioadă a fost folosită în paralel cu modelele mai avansate de coat of plates.

Caracteristici constructive

Plăcile de material rigid (piele intarită sau metal) de diferite dimensiuni erau prinse pe interiorul unui suport de pinză groasă sau piele cu ajutorul unor nituri. La început niturile erau grupate câte trei în formă de triunghi (sec 15.) iar mai târziu s-a trecut la aranjarea lor în linie. De multe ori capul niturilor avea o formă decorativa (în formă de rozetă sau stea) si la modelele de calitate era deseori argintat sau aurit.
în zonele care necesitau mobilitate mai mare cum este spatele in zona omoplatilor, a coloanei vertebrale si a abdomenului, plăcile erau mai mici pe când la piept se foloseau doar 2 plăci mari.
Croiala cea mai des folosită era cea de vestă fară mineci (existau însa si exemplare cu mânecă lungă), ce se inchidea în fată cu ajutorul unor curele si catarame.
Brigandina era purtată peste un gambeson si o camasă de zale astfel oferea o protectie mai ridicată decit camasa de zale dar inferioară Placilor in schimbul unei mobilităti mai ridicate. Prin simplitatea constructiei purtătorulu avea posibilitatea de a efectua singur reparatile necesare fară a fi nevoie de cunostiinte sau unelte speciale.
Greutatea redusă, protectia bună, mobilitatea si costul relativ scăzut a făcut ca brigandina să fie armura preferată a infanteristilor de la arcas până la "Man at arms".
Si în rândul nobililor era foarte raspindită, bogat ornamentată se putea purta la ori ce ocazie ca o haină de gală care proteja la incercări de asasinare sau în călătorie contra atacurilor tâlharilor. O idee gresită este ca brigandina a fost armura folosita de tâlhari de unde i-ar proveni si numele. In realitate originea denumirii este destul de neclară.
Din păcate s-au păstrat numai câteva brigandine până în zilele noastre. Un fragment de brigandină din începutul sec. 16 se poate admira în armurăria din Valletta (Malta) unde au fost făcute cele 2 imagini de mai jos.

Fragment de brigandina Schita design a unei brigandine